Numb

Privesc inainte.
Imi vad trupul la fel ca in fiecare dimineata. La fel de slab, la fel de palid … la fel si totusi cu mici schimbari ici colo.
Imi privesc umerii si ii ating de parca ar fi un umeras. Uneori rigid, alteori atat de fragil incat pare sa se rupa daca apas mai tare cu degetul. Am bratele atat de lungi si de subtiri incat ma tem. Picioarele si ele subtiri si lungi, atat de lungi incat aproape ca nu reusesc sa vad unde se termina … banuiesc ca in talpi, in apa care se aduna in cada. Ma dor degetele. Ma doare gatul. Coastele parca-s iesite de unde ar trebui sa fie. Coloana e la locul ei.
In sfarsit, dupa aproape 3 ani de chin, imi privesc talia si sunt multumita ca este la fel in ambele parti. E frumoasa, chiar daca e extrem de subtire. Nu pot sa ma aplec … nu acum … pentru ca nu vreau. Uneori simt ca merg ciudat si oamenii se uita la mine si rad. Imi simt piciorul stang greu, de parca n-ar fi trecut mai bine de 2 luni si jumatate de cand mi-am scos ghipsul.

Dar totul devine usor cand nu ma mai gandesc la asta …
Imi bag capul sub dus si reusesc sa-mi alung gandurile pesimiste si paranoia. Mirosul samponului imi face bine desi aproape de fiecare data ametesc sub apa.
Mi-e frica. Mi-e foame.
Oare nu va mai trebui niciodata sa ma ‘inchid’? Oare voi putea sa merg libera si sa-mi simt toate oasele la locul lor fara sa-mi fac griji ca … imi vor iesi coastele pe nas, sangele pe gura, ochii prin stomac … ?
Mi-e somn.
Nu exista prosop. Nu exista pasta de dinti. Cred ca .. nu, nu lesin. Nu am lesinat nici macar atunci cand a fost cat pe ce … A! Uite si pasta. Si uite un prosop!
S-a terminat. Nimeni nu o sa stie nimic niciodata. Pentru ca nimeni nu va vrea sa afle. Pentru ca nimeni nu va fi dispus sa inteleaga. Pentru ca nu mai vreau sa stiu nici eu nimic despre asta. S-a terminat!
Astazi, 6 martie … sau poate maine, se implineste un an. Sunt fericita!